Teama mea cutremuratoare de furie

Am participat ieri la un proces meditativ in cadrul caruia ni se cerea sa intram in contact, printre altele, cu furia din noi; sa ne dam voie sa o simtim si sa o exteriorizam. Era un timp dedicat in care toti cei prezenti experimentam si exprimam furia.

In timp ce facilitatoare explica procesul am simtit treptat cum corpul meu se strange tot mai tare. Apoi mi-am auzit mintea urland : „Pleaca de aici! Acum! Pleaca!” (intre noi fie vorba devenise usor isterica). Aproape ca-mi cautam un motiv sa ma furisez si sa plec cand am decis sa ma uit sa vad cu adevarat ce e acolo; ce experimenteaza corpul si mintea mea fara ca eu sa inteleg.

Si am gasit acolo, in mine, o teama uriasa. O teama ce-mi ingheta parca sangele. Era o teama cutremuratoare de furie. Mi-era teama sa-mi simt furia, dar eram ingrozita sa vad si sa simt furia celorlalti. „Nu, e prea mult” – spunea mintea mea – „Fugi!”

Si am constientizat atunci ceva ce ar fi trebuit sa-mi fie evident de foarte multa vreme – toata viata mea am facut TOT ce am putut sa nu vad furia oamenilor. M-am simtit mereu parca neputincioasa, paralizata si in mare pericol in fata furiei altora.

Desi nicicand in aceasta existenta nu mi s-a intamplat ceva traumatizant frica asta colosala a existat mereu cu mine, iar acum privind in urma pot sa vad cat de putenica a fost in special in relatia cu parintii mei si mai tarziu cu fostul meu sot. Mi-a modificat comportamentul si m-a facut sa ma las pe mine la o pare adesea.

Din copilarie m-am dezvoltat diverse mecanisme pentru a nu avea de-a face cu furia. Am invatat sa fiu dragalasa si sa fac oamenilor pe plac. Apoi, mai tarziu, am invatat sa urlu eu mai tare.

Credeam ca toate povestile aste sunt de mult trecute caci am ani de cand lucrez pe emotiile si experientele mele. Si totusi … as fi vrut sa fug de la acea meditatie ­čÖé

Procesul s-a derulat. Mi-a fost greu. In unele momente foarte greu. Aveam impresia ca n-o sa pot face asta. Am simtit puternic sprijinul facilitatorilor si al grupului. Cu toata teama aia ancestrala, datorita ajutorului lor, am putut sa privesc in fata furia altora si a mea.

Dar am stiu ca nu este gata, nu-i dizolvata. Am vrut sa aflu care e este sursa ei si ce are nevoie sa fie vindecat acolo. Nu mai vreau sa simt teama aia. Niciodata. Vreau sa traiesc libera de ea.

Am intrat in regresie si am descoperit viata unei fetite (4-5 ani) intr-o familie saraca si cu un tata violent. O viata plina de teroare. O viata in care nimeni si nimic nu-mi aducea siguranta.

A fost si o viata extrem de scurta caci, intr-un puternic acces de furie, tatal meu de atunci m-a lovit atat de tare incat corpul acela mic a cedat.

Am luat cu mine frica din acea viata. Si am luat cu mine decizaia ca este cel mai bine sa faci oamenilor pe plac. Am mai luat si vinovatia, caci ma facuse sa cred ca eu am fost vinovata pentru furia lui (deci implicit si pentru moartea mea).

Mi-am iertat tatal de atunci si am vorbit cu acel copil de 4-5 ani. Am ales sa renunt la sentimentul de vinovatie fata de emotiile pe care le experimenteaza cei din jur (in special furia) si sa imi dau voie sa privesc in fata furia la fel cum privesc bucuria.

Te invit sa imi lasi un comentariu aici sub articol in care sa imi spui daca ai simtit vreodata teama de a experimenta sau a privi expresia unei anumite emotii, iar daca ti-a placut acest articol te invit sa il distribui si prietenilor tai.

Pace, lumina si iubire,

Ruxandra

Las─â un r─âspuns

Adresa ta de email nu va fi publicat─â.