Povestea Roxanei – „Nu merit!”

Era cea de-a treia şedinţă pe care o aveam împreună cu Roxana când mi-a spus că unul dintre lucrurile care au urmărit-o în permanență din vremea copilăriei este un oarecare complex de inferioritate venit dintr-o convingere interioară că “nu merită”. Intenţia a fost astfel să descoperim sursă acestei convingeri, momentul în care ea s-a format şi să o eliberăm.

Intrând în primul moment al regresiei Roxana a perceput mult fum, multă agitaţie şi o mulţime de femei care râdeau. Era un subsol. Era o casă de toleranţă în acel spaţiu. Apoi s-a vizualizat într-o cameră cu un domn care o îmbrâncea şi îi spunea: “Eşti o desfrânată. Ţi-am spus să renunţi!”. O ameninţa apoi că o părăseşte. Ea l-a rugat să o ia cu el, promiţându-i că nu se va mai întâlni cu nici un bărbat.

În următorul moment era în interiorul unei case circulare mari. Era împreună cu un băieţel și o fetiţa. Ştia că este angajată acolo să aibă grija de ei. Deşi se juca cu copiii simţea că îi este dor de “viaţa ei”, că vrea să se întoarcă.

Am mers mai departe și s-a văzut întinsă pe jos, înapoi în acea casă de toleranţă, era beată. Domnul acela pe care îl văzuse anterior o lovea brutal şi îi spunea că “nu este bună de nimic. A încercat în zadar să facă din ea o doamnă.” Apoi pleacă. În urma lui ea a rămas cu gândul că “Are dreptate. Merit doar să fiu acolo unde sunt.”

Ultimele clipe ale vieţii au găsit-o în pat, bolnavă simţind “scârbă de ea însăşi”. Era o femeie lângă ea care o îngrijea. I-a cerut acesteia să cheme un preot, iar că răspuns servitoarea a început să râdă spunându-i că nici un preot nu va veni să vorbească cu ea. A părăsit acea viaţă cu o senzaţie de gol și cu gândul “Iubirea nu este pentru una că mine. Trebuie să fii pur ca să meriţi iubire”

N-am întors apoi puţin înapoi la primul moment semnificativ din acea viaţă. Acesta era legat de o întâmplare din vremea copilăriei când un băiat a violat-o într-o pădure, moment la care s-a creat dezgustul atât faţă de propria ei persoana cât și faţă de bărbaţi.

Am aflat că singurele momente de bucurie de atunci erau cele în care petrecea timp cu prietene ei din acel subsol, din acea casă de toleranţă.

În partea de transformare am lucrat pe iertarea celor care o răniseră în acea viaţă, precum şi pe iertarea de sine – iar aceasta ultima parte a fost cea mai puternică. A fost nevoie să-şi accepte experienţa de atunci ca parte din drumul sufletului ei și să înţeleagă că deciziile luate cu câteva sute de ani în urma nu înseamnă nimic despre ea astăzi, că sufletul ei are dreptul și merită ce este mai bun.

Mi-a spus ulterior că procesul a ajutat-o să se debaraseze de acea convingere și implicit de sentimentul de inferioritate. Astfel ea se poate raporta diferit la oameni și se poate bucura de viață.

Dacă ți-a plăcut acest articol sau simți că ți-a adus o nouă perspectivă, te invit să îl distribui și prietenilor tăi.

Îți trimit lumină și iubire,

Ruxandra