Povestea Nataliei: Imposibilitatea de a avea copii

Natalia este o tânără artistă sensibilă și cu o vibraţie foarte înaltă. Lucram cu ea pe domeniul sănătăţii și îi era greu să aleagă între problemă neîncrederii în sine care ştia intuitiv că îi generase o mulţime de probleme de sănătate în lanţ şi problemă infertilităţii pe care o conştientizase de foarte tânără.

Povestira de faţă este diferită prin faptul că am ales să folosesc exact cuvintele ei în descrierea experienţei pe care a trăit-o. Iată ce zice Natalia:

În momentul regresiei, îmi revine, subit în minte, un chip: cel al unui fost prieten, iubit, sau nici n-aş ştii cum să definesc relaţia aceea extrem de scurtă şi (pentru mine) foarte intensă.

În viaţa reală ea a rămas cumva neelucidată, nerezolvată, am simţit doar că trebuie să ‘dispar’ repede din viaţa lui, pentru că altfel ceea ce simţeam pentru el şi felul, destul de bizar şi contradictoriu, în care el se raporta la persoana mea, vor termina prin a mă distruge.

Când am intrat pe acea poartă, cu chipul lui în faţă ochilor, primul lucru pe care l-am văzut a fost un cer roşu virând spre portocaliu, foarte intens. Urmat mai apoi de apariţia unor forme/pete negre, nedefinite. Părea că avea loc în acel moment un soi de eclipsă de soare sau ceva urmă să se-ntâmple pe cer.

Apoi m-am văzut pe mine, eram o femeie pe la vreo 33 – 35 de ani, roşcată natural, destul de voluptoasă, cu o rochie lungă, largă, cu un brâu, după vestimentaţie părea că era undeva prin sec 17 – poate chiar spre 18.

Făceam parte din clasă socială muncitoare sau cea de jos. Trăiam într-o casă/colibă din lemn într-un câmp. Era plin de papură în jur și eram în apropierea unui lac. Când m-am uitat în jos am văzut o mulţime de şerpi, iar următoarea imagine pe el (arăta foarte asemănător cu cel din viaţa această la chip).

Îl vedeam cu un soi de suliţa în mână, din lemn cu vârful ascuţit, de metal, cu care omora şerpii. Părea că asta era ocupaţia/meseria lui de atunci. Dar lovea în ei cu foarte multă ură, că și cum ar încerca să se descarce din punct de vedere emoţional.

Apoi a întors brusc privirea spre mine, părea plin de resentimente şi mă privea cu dezgust, aproape ură. Am înţeles atunci că eu eram motivul agresivităţii lui din acele momente. Eu îi căutăm încontinuu privirea, părea că se-ntâmplase ceva grav între noi.

La început nu înţelegeam de ce acea privire, acea senzaţie. Apoi el mi-a făcut un semn să mă-ndrept spre o barcă, care era acolo legată de un copac la marginea lacului. L-am ascultat, păream a fi extrem de supusă şi în acelaşi timp simţeam o senzaţie intensă de vinovăţie, dar în mod paradoxal eram totodată şi conştientă că nu îi greşisem cu nimic.

Mai apoi mi-am îndreptat brusc privirea spre pântecul meu, care era puţin mai dezvoltat. În momentul acela mi-au dat lacrimile, am simţit că purtăm în mine un copil mort.

Şi am înţeles că el mă privea în felul acela pentru că era convins că eu îi omorâsem voit copilul. Dar fusese vorba de un avort spontan. Lucru pe care părea a nu-l acceptă sau a nu-l putea înţelege sau crede la vremea aceea.

Am ajuns amândoi în barcă, el continua să mă privească la fel de intens și agresiv, iar eu aveam toate acele emoţii, le simţeam foarte amestecate și grele, simţeam că nu reuşesc să mă apar, că nu știu cum aş putea-o face. Noi doi păream a fi un cuplu mai vechi sau chiar căsătoriţi.

Ultimele imagini au fost cea a privirii lui și mai apoi a cerului roşu aprins și a mâinii mele pe pântec, simţind o greutate apăsătoare, că și când purtăm pietre. Parcă-l simţeam încă acolo, mort, înăuntrul meu.

Întrebând-o cum vede ea legătura dintre ce a perceput în regresie şi viaţa să actuală, Natalia spune:

Felul în care am perceput eu acea pierdere, în acel ‘spatiu-timp’, şi senzaţia paradoxală de culpabilitate cu toate că, din punct de vedere raţional, ştiam că nu eram vinovată, se aseamănă foarte mult cu cea pe care o trăiesc şi am trăit-o, de foarte multă vreme deja, în această viaţă. Mereu am crezut/simţit că să fi mama este cel mai frumos și profund lucru posibil, că este o ‘legatura’ spirituală incomparabilă cu oricare altă. ESTE și un subiect foarte sensibil pentru mine, pentru că mi-a luat ani de zile să trec peste ideea că eu nu voi fi…

Mai apoi… el, fostul… atitudinea care o avea faţă de mine era una foarte asemănătoare cu cea din viaţa trecută. Și faptul că momentul în care ne-am întâlnit prima oară ne-am simţit foarte familiari unul faţă de celălalt.

Dacă ți-a plăcut acest articol sau simți că ți-a adus o nouă perspectivă, te invit să îl distribui și prietenilor tăi.

Îți trimit lumină și iubire,

Ruxandra