Povestea Andreei – Neputința și teama față de fostul soț

Am inceput sa lucrez cu Andreea cu putina vreme in urma. Imaginea exterioara pe care o afiseaza este cea a unei femie de neclintit, o femeie de cariera sigura pe ea si cu o atitutide categorica.

In spatele acestei masti exista o femeie foarte sensibila care foarte rar permite sa fie vazuta. De teama. Tema de a fi ranita. Ca noi toti. Este o mama singura a 2 copii care in urma cu peste 3 ani a trecut prin ceea ce numim un „divort foarte urat„, o trauma care a lasat multe rani deschise si o durere neincheiata.

Stiam ca lucrase prin diverse forma de terapie sa vindece acel moment din viata ei. Era evident ca deja curatase o parte importanta din acea suferinta. Totusi exista inca ceva acolo. Niste emotii, niste tipare pe care o vreme refuzese si sa le vada, apoi alesese sa le ignore. Cand am inceput sa lucram impreuna obiectivul terapiei a fost completarea si finalizarea acelei relatii, a ranilor si carligelor aferente.

Intr-una dintre sedinte mi-a spus ca mereu a avut o teama inexplicabila fata de fostul ei sot si momentele lui de furie (desi niciodata acesta nu o agresese). Era suficient ca el sa rdice tonul pentru ca ea, femeia sigura pe ea, sa se simta neputincioasa in fata lui. Surpinzator (sau nu) acesta teama si neputinta se manifesta si in prezent. Voia sa curete acest aspect din viata ei.

In regresie s-a intors intr-o viata trecuta in care experimentase multa saracie si mizerie. Era unul dintre cei 2 baieti ai unei mame care, desi muncea foarte greu, nu reusea sa le asigure hrana zilnica. Mai mult decat atat, corpul lui era cuprins de o boala care il slabea si il tinea imobilizat la pat, incapabil sa se miste sau sa se descurce singur. Data fiind conditia lui fizica si dependenta de ajutorul mamei sau al fratelui, sentimentul neputintei crestea o data cu el.

Relatia dintre el si fratele sau mai mare parea sa se inrautateasca tot mai mult pe parcursul copilariei. Adesea se intampla ca acesta sa il loveasca brutal, profitand de faptul ca el nu putea riposta.

La momentul adolescentei mama sa s-a imbolnavit si nu a mai putut sustine familia. O vreme fratele cel mare (de varsta apropiata si el) a inceput sa munceasca in incercarea de a le asigura traiul. In mediul acela, insa, furia si cruzimea baiatului au sporit. A descoperit alcoolul si a cazut in patima lui. Adesea se intorcea acasa si isi razbuna toata mania zilei (si vietii) pe fratele sau imobilizat.

Apoi a urmat un moment de turnura: mama sa a murit, iar fratele cel mare a decis ca baiatul bolnav poate sustina familia cerand de mila oamenilor. Astfel a inceput sa il care dimineata in brate pana pe o strada mai circulata si sa il lase acolo pana seara. Seara il aducea acasa. Se intampla sa fie nemultumit de banii starnsi si sa il bata crunt.

Andreea imi povestea despre toata frica, umilita si neputinta ce le simtise in aceasta experinta. Se adunase si multa furie impotriva fratelui ei de atunci.

Din cand in cand, fratele se imbata atat de tare ca uita seara sa il ia acasa si el era nevoit sa ramana in acelasi loc pana in urmatoarea zi. Ultima dintre aceste „intamplari” avusese loc in timp de iarna. Frigul si umezeala i-au fost fatale baiatului. Corpul fizic a murit, iar sufletul lui a parasit aceasta viata cu un adanc sentiment de neputinta.

Intr-un plan inalt de lumina, andreea a aflat de la Ghidul sau ca fusese ideea sufletului ei sa traiasca aceasta experienta de neputinta deoarece avusese multe experiente de putere si isi dorea sa cunosca si aceasta fata a monedei.

L-am intalnit acolo si pe fratele ei de atunci pe care l-a identificat instant ca fiind fostul sot din viata curenta. A inteles ca toate comportamentele lui de atunci (si de acum) sunt cladite doar pe propria lui suferinta interioara. A inteles ca are optiunea sa-l ierte pentru tot ceea ce a fost atunci si sa se elibereze de aceste emotii sau poate pastra resentimentele de atunci, dar asta va avea efect in viata curenta. Chiar si asa, a fost nevoie de un timp de lucru consistent pana la punctul la care ea a fost dispusa sa-i ofere iertarea reala, completa, din inima.

Andreea spuna ca relatia ei cu fostul sot s-a schimbat remarcabil. A observat ca timpul petrecut in prezenta lui cu copii este acum mult mai armonios, lipsit de certuri si tensiuni, iar ea este linistita.

Am început să lucrez cu Andreea cu ceva vreme în urma. Imaginea exterioară pe care o afişa era cea a unei femei de neclintit, o femeie de carieră sigură pe ea și cu o atitudine categorică.

În spatele acestei măşti era o femeie foarte sensibilă care foarte rar permitea să fie văzută. De teamă. Tema de a fi rănită. Ca noi toţi. Este o mama singură a 2 copii care în urma cu peste 3 ani a trecut prin ceea ce numim un “divorţ foarte urât”, o traumă care a lăsat multe răni deschise şi o durere neîncheiată.

Ştiam că lucrase prin diverse forme de terapie să vindece acel moment din viaţa ei. Era evident că deja curăţase o parte din acea suferinţă. Totuşi exista încă ceva acolo. Nişte emoţii, nişte tipare pe care o vreme refuzase să le vadă, apoi alesese să le ignore. Când am început să lucrăm împreună obiectivul terapiei a fost completarea şi finalizarea acelei relaţii, a rănilor şi cârligelor aferente.

Într-una dintre şedinţe mi-a spus că mereu a avut o teamă inexplicabilă faţă de fostul ei soţ și momentele lui de furie (deşi niciodată acesta nu o agresase). Era suficient că el să ridice tonul pentru că ea, femeia sigură pe ea, să se simtă neputincioasă în faţă lui. Surprinzător (sau nu) acesta teamă și neputinţa se manifesta și în prezent. Voia să cureţe acest aspect din viaţa ei.

În regresie s-a întors într-o viaţă trecută în care experimentase multă sărăcie şi mizerie. Era unul dintre cei 2 băieţi ai unei mame care, deşi muncea foarte greu, nu reuşea să le asigure hrană zilnică. Mai mult decât atât, corpul lui era cuprins de o boală care îl slăbea şi îl ţinea imobilizat la pat, incapabil să se mişte sau să se descurce singur. Data fiind condiţia lui fizică și dependenţa de ajutorul mamei sau al fratelui, sentimentul neputinţei creştea o dată cu el.

Relaţia dintre el şi fratele sau mai mare părea să se înrăutăţească tot mai mult pe parcursul copilăriei. Adesea se întâmpla ca acesta să îl lovească brutal, profitând de faptul că el nu putea riposta.

La momentul adolescenţei mama să s-a îmbolnăvit şi nu a mai putut susţine familia. O vreme fratele cel mare (de vârsta apropiată şi el) a muncit în încercarea de a le asigura traiul. În mediul acela, însă, furia şi cruzimea fratelui au sporit. A descoperit alcoolul și a căzut în patima lui. Adesea se întorcea acasă şi îşi răzbuna toată mânia zilei (şi vieţii) pe fratele sau imobilizat.

Apoi a urmat un moment de turnură: mama sa a murit, iar fratele cel mare a decis că băiatul bolnav poate susţine familia cerând de milă oamenilor. Astfel a început să îl care în fiecare dimineaţă în braţe până pe o stradă mai circulată şi să îl lase acolo până seara. Seara îl aducea acasă. Se întâmplă să fie nemulţumit de banii strânşi și să îl bată crunt.

Andreea îmi povestea despre toată frica, umilita și neputinţa ce le simţise în aceasta experienţa. Se adunase şi multă furie împotriva fratelui ei de atunci.

Din când în când, fratele se îmbăta atât de tare încât uita seara să îl ia acasă şi el era nevoit să rămână în acelaşi loc până în următoarea zi. Ultima dintre aceste “întâmplări” avusese loc în timp de iarnă. Frigul şi umezeala i-au fost fatale băiatului. Corpul fizic a murit, iar sufletul lui a părăsit aceasta viaţă cu un adânc sentiment de neputinţa.

Într-un plan înalt de lumină, Andreea a aflat de la Ghidul sau că fusese ideea sufletului ei să trăiască aceasta experienţa de neputinţa deoarece avusese multe experienţe de putere și îşi dorea să cunoască și aceasta faţă a monedei.

L-am întâlnit acolo şi pe fratele ei de atunci pe care l-a identificat instant că fiind fostul soţ din viaţa curentă. A înţeles că toate comportamentele lui de atunci (şi de acum) sunt clădite doar pe propria lui suferinţă interioară. A înţeles că are opţiunea să-l ierte pentru tot ceea ce a fost şi să se elibereze de aceste emoţii sau poate păstra resentimentele de atunci, dar asta va avea efect în viaţa curentă. Chiar și aşa, a fost nevoie de un timp de lucru consistent până la punctul la care ea a fost dispusă să-i ofere iertarea reală, completă, din inima.

Andreea spune că în prezent relaţia ei cu fostul soţ s-a schimbat remarcabil. A observat că timpul petrecut în prezenţa lui cu copii este acum mult mai armonios, lipsit de certuri și tensiuni, iar ea este liniştită.

Am început să lucrez cu Andreea cu ceva vreme în urma. Imaginea exterioară pe care o afişa era cea a unei femei de neclintit, o femeie de carieră sigură pe ea și cu o atitudine categorică.

În spatele acestei măşti era o femeie foarte sensibilă care foarte rar permitea să fie văzută. De teamă. Tema de a fi rănită. Ca noi toţi. Este o mama singură a 2 copii care în urma cu peste 3 ani a trecut prin ceea ce numim un “divorţ foarte urât”, o traumă care a lăsat multe răni deschise şi o durere neîncheiată.

Ştiam că lucrase prin diverse forme de terapie să vindece acel moment din viaţa ei. Era evident că deja curăţase o parte din acea suferinţă. Totuşi exista încă ceva acolo. Nişte emoţii, nişte tipare pe care o vreme refuzase să le vadă, apoi alesese să le ignore. Când am început să lucrăm împreună obiectivul terapiei a fost completarea şi finalizarea acelei relaţii, a rănilor şi cârligelor aferente.

Într-una dintre şedinţe mi-a spus că mereu a avut o teamă inexplicabilă faţă de fostul ei soţ și momentele lui de furie (deşi niciodată acesta nu o agresase). Era suficient că el să ridice tonul pentru că ea, femeia sigură pe ea, să se simtă neputincioasă în faţă lui. Surprinzător (sau nu) acesta teamă și neputinţa se manifesta și în prezent. Voia să cureţe acest aspect din viaţa ei.

În regresie s-a întors într-o viaţă trecută în care experimentase multă sărăcie şi mizerie. Era unul dintre cei 2 băieţi ai unei mame care, deşi muncea foarte greu, nu reuşea să le asigure hrană zilnică. Mai mult decât atât, corpul lui era cuprins de o boală care îl slăbea şi îl ţinea imobilizat la pat, incapabil să se mişte sau să se descurce singur. Data fiind condiţia lui fizică și dependenţa de ajutorul mamei sau al fratelui, sentimentul neputinţei creştea o dată cu el.

Relaţia dintre el şi fratele sau mai mare părea să se înrăutăţească tot mai mult pe parcursul copilăriei. Adesea se întâmpla ca acesta să îl lovească brutal, profitând de faptul că el nu putea riposta.

La momentul adolescenţei mama să s-a îmbolnăvit şi nu a mai putut susţine familia. O vreme fratele cel mare (de vârsta apropiată şi el) a muncit în încercarea de a le asigura traiul. În mediul acela, însă, furia şi cruzimea fratelui au sporit. A descoperit alcoolul și a căzut în patima lui. Adesea se întorcea acasă şi îşi răzbuna toată mânia zilei (şi vieţii) pe fratele sau imobilizat.

Apoi a urmat un moment de turnură: mama sa a murit, iar fratele cel mare a decis că băiatul bolnav poate susţine familia cerând de milă oamenilor. Astfel a început să îl care în fiecare dimineaţă în braţe până pe o stradă mai circulată şi să îl lase acolo până seara. Seara îl aducea acasă. Se întâmplă să fie nemulţumit de banii strânşi și să îl bată crunt.

Andreea îmi povestea despre toată frica, umilita și neputinţa ce le simţise în aceasta experienţa. Se adunase şi multă furie împotriva fratelui ei de atunci.

Din când în când, fratele se îmbăta atât de tare încât uita seara să îl ia acasă şi el era nevoit să rămână în acelaşi loc până în următoarea zi. Ultima dintre aceste “întâmplări” avusese loc în timp de iarnă. Frigul şi umezeala i-au fost fatale băiatului. Corpul fizic a murit, iar sufletul lui a părăsit aceasta viaţă cu un adânc sentiment de neputinţa.

Într-un plan înalt de lumină, Andreea a aflat de la Ghidul sau că fusese ideea sufletului ei să trăiască aceasta experienţa de neputinţa deoarece avusese multe experienţe de putere și îşi dorea să cunoască și aceasta faţă a monedei.

L-am întâlnit acolo şi pe fratele ei de atunci pe care l-a identificat instant că fiind fostul soţ din viaţa curentă. A înţeles că toate comportamentele lui de atunci (şi de acum) sunt clădite doar pe propria lui suferinţă interioară. A înţeles că are opţiunea să-l ierte pentru tot ceea ce a fost şi să se elibereze de aceste emoţii sau poate păstra resentimentele de atunci, dar asta va avea efect în viaţa curentă. Chiar și aşa, a fost nevoie de un timp de lucru consistent până la punctul la care ea a fost dispusă să-i ofere iertarea reală, completă, din inima.

Andreea spune că în prezent relaţia ei cu fostul soţ s-a schimbat remarcabil. A observat că timpul petrecut în prezenţa lui cu copii este acum mult mai armonios, lipsit de certuri și tensiuni, iar ea este liniştită

Dacă ți-a plăcut acest articol sau simți că ți-a adus o nouă perspectivă, te invit să îl distribui și prietenilor tăi.

Te îmbrătisez și-ți trimit lumină și iubire,

Ruxandra